Reconstituirea și constituirea proprietății private în România după anul 1989

Argument

Proprietatea se dobândeşte nu numai prin intermediul unui lucru şi al voinţei subiective, ci deopotrivă prin mijlocirea unei alte voinţe şi, în consecinţă, ea există într-o voinţă comună (Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Principiile filosofiei dreptului).

O constantă a societăţilor omeneşti, a lui homo philosophicus, o constituie principiul potrivit căruia proprietatea privată constituie baza libertăţii  (Alan Ryan, Proprietatea) - avem în vedere libertatea în înţelesul ei cel mai larg - libertăţile civile, economice, politice ş.a. Considerăm că dreptul de proprietate (şi celelalte drepturi reale), privit în el însuşi apare ca fiind relativ static, valenţa dinamicităţii apărând atunci când el este analizat în cadrul unor raporturi obligaţionale. Sentimentul proprietăţii este deplin când bunurile ce fac obiectul dreptului de proprietate sunt relaţionate intelectual-volitiv cu voinţele altor persoane care deţin în proprietate alte bunuri, încheind apoi acte juridice, contribuind astfel la întregirea acestui sentiment, echilibrând satisfacerea dorinţelor şi nevoilor. Starea de drept real este greu de conceput fără relaţionarea cu alte stări de drept real sau cu stări de fapt care conduc la stare de drept real (uzucapiunea).

Reconstituire si constituire a dreptului de proprietate privata.

Cazul Romaniei dupa anul 1989

Existând proprietate privată, cetățenii pot înfrânge reticentele mandatarilor lor – guvernanți -, putându-i obliga să legifereze în interesul cetățeanului - mandat, nu al mandatarilor și/sau al unor terți.

După anul 1989, în România, prin constituirea de drept de proprietate privata, dublată de reconstituire, prin masuri legislative, se putea frâna, indirect (sau cel puțin ar  fi existat o serioasă concurență), trecerea  frauduloasă de bunuri din proprietatea publică în proprietatea privată (prin privatizări la negru, prin înființare de firme capușă ori cesionare de intreprinderi întregi  fără licitații organizate netransparent, toate privatizări la negru). Apoi, retrocedările bunurilor ce aparținuseră persoanelor fizice sau persoanelor juridice de drept privat înainte de 1948, ar fi însemnat nu numai o dreaptă reparație juridică, economică și morală, dar și un semnal pozitiv pentru investițiile străine în România. Un alt efect al unor asemenea măsuri ar fi fost formarea unei clase de mijloc - intelectuali, tehnicieni, muncitori calificați - printr-o corectă constituire (reala reformă agrară, reală și echilibrată privatizare în industrie si servicii), uneori dublată de reconstituirea dreptului de proprietate asupra unor bunuri ce au fost declarate ca fiind proprietate publică după 1989 (a se vedea de pildă Legea nr. 15/ 1990 privind regiile autonome și societățile comerciale cu capital de stat). Astfel încât sentimentul proprietății private, primul sentiment ce trebuia (re)creat de regimurile alese după anul 1989, atât în favoarea  cetățenilor ce creaseră proprietate în perioada 1948-1989, cât și în favoarea celor ce deținuseră proprietate privată înainte de 1948 nu a fost  dăruit de cei aleși după anul 1989, lăsând ca acest sentiment al proprietății să îl simtă și să îl trăiască doar o categorie restrânsă de populație, marea majoritate fiind tot dintre cei ce îl avuseseră și înainte 1989 (varful de lance fiind reprezentat de asa-zisii îndoctrinați activiști PCR). S-a ajuns  astfel, printr-o greșită apreciere a conceptelor  înseși  (proprietate, concurența), dar și printr-o greșită  aplicare a acestora  (atâta cât au fost considerate) la situația actuală, în care sentimentul proprietății este deturnat în conținutul său. Așa încât, după ce în perioada 1990-1996 s-a constituit proprietate privată aproape exclusiv  în favoarea unei pături mici a populației (în genere neîndreptățită  moralicește), și după ce s-a reconstituit dreptul de proprietate, dar cu mari eforturi și provocate aproape  exclusiv din exteriorul țării ori de interese populiste (a se vedea Legea nr.18/1991, prin care li s-a insuflat  țăranilor sentimentul ca Iliescu ne-a dat pământ), iar despre constiuire de drept  de proprietate, ca politică de stat, aproape că aceasta nici nu a avut loc, în perioada  1996-2000 același tip de politică a fost aplicat. Constituirea desfășurată în perioada anterioară s-a consolidat, reconstituirea s-a cosmetizat doar, iar constituirea reală și substanțială de drept de proprietate privată nu a avut loc. După realizarea și consolidarea dreptului de proprietate privată s-ar fi putut vorbi de dinamizarea acestuia, de crearea condițiilor valorificării bunurilor ce fac obiectul  acestui drept (legi de creditare favorabile, legi  fiscale neimpovărătoare s.a.). Iar după anul 2000 situația se perpetuează, pana, iata, în anul de grație 2013. Astfel, proprietatea publică  este înca un mijloc de realizare de venituri pentru  alesi. Care să fie rațiunea faptului că nici acum bunurile proprietate publică  nu sunt clar evidențiate (in totum ed totaliter) în patrimoniul statului și al unităților administrative- teritoriale (Legea  nr .  213/1998  privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia stipula un termen de 6 luni pentru realizarea de anexe de către deținători în care să se evidențieze bunurile pe care le posedă)? În privința reconstituirii dreptului de proprietate privată, Legea nr. 10/2001 și cele adoptate ulterior s-au aplicat destul  de greu. Cât privește  constituirea în favoarea omului de rând, acesta  deja și-a luat gândul. S-a ajuns  ca omul obișnuit să imite și să-și dorească să fie precum clasa îmbogățiților peste  noapte, dacă nu cumva apelează la milă acestora ori au migrat și migrează în masă în Occident, la cules de căpșuni. Păcat! În perioada de după 1989 se putea reda poporului român sentimentul demnității, dobândit cu greu  începând de la crearea  României moderne, dar aproape distrus în perioada comunistă!

Care este procesul legislativ din România în ceea ce privește recrearea și consolidarea dreptului de proprietate privată? (urmeaza).

28 martie 2013

Prof.univ.dr. Florin CIUTACU, Avocat