La peste 20 de ani de la Revoluţie,  foşti membri şi colaboratori ai securităţii încă mai au un sistem relaţional eficient. Ei conduc adevărate reţele, chiar  cu iz mafiot, care gestionează afaceri anuale de miliarde de euro. Justiţia nu a rămas nici ea „neinfectată” de elemente care au avut de-a face cu poliţia politică.

La prima vedere poate părea un fapt banal că un fost securist - sau o rudă apropiată acestuia - şi-a deschis o afacere care merge ca pe roate. Dar, la o privire mai atentă se poate observa că mulţi dintre foştii securişti care s-au apucat de business s-au orientat  spre afaceri comerciale. Iar reuşita lor are la baza informaţii din sfera statului, primite cu  prioritate. Interesant este faptul că niciuna dintre instituţiile de control nu s-a autosesizat în legătură cu acest aspect.

Organizaţii în stil mafiot îşi susţin afacerile cu   informaţii  de la cele mai înalte niveluri

Funcţionarea sistemului este pe cât de simplă pe atât de ingenioasă. Constituind practic o „castă”, foştii securişti au între ei strânse legături atât la nivelul instituţiilor, cât şi la cel al societăţilor comerciale. În special cei infiltraţi la nivel ministerial transmit informaţii privind cerinţele unor viitoare lucrări publice, cu mult timp înainte ca alţi agenţi economici să afle măcar că există intenţia derulării acelor investiţii. De respectivele informaţii beneficiază alţi foşti „colegi de suferinţă”, care deţin firme cu profilul adecvat (sau îşi înfiinţează una în regim de urgenţă) şi care îşi pregătesc din timp terenul, inclusiv prin aducerea în firmele pe care le deţin a unor persoane care să corespundă - prin pregătirea sau vechimea în specialitatea cerută – cerinţelor caietelor de sarcini. Este de altfel cea mai bună metodă de „anihilare” a concurenţei, întrucât multe firme nu mai apucă să-şi trimită oamenii pe la cursuri, astfel încât să fie eligibili pentru a participa la licitaţii.

„Nevăzutul” spionaj economic la vedere, metoda „service IT”

O altă metodă folosită de foştii securişti este spionajul economic. De altfel este şi cea mai longevivă şi eficace metodă. Pentru a o pune pe roate, unii dintre foştii securişti au intrat pe piaţa IT, în special în domeniul implementării de programe software în diverse instituţii publice, dar şi în firme private. În cazul unui astfel de serviciu, există un contract de confidenţialitate, conform căruia cel care implementează software-ul  îşi ia angajamentul că nu îşi va băga nasul prin programele puse la dispoziţie. Mai ales că e vorba de programe prin care se derulează toate activităţile beneficiarului.  Totuşi, din sistemele implementate, securiştii scot informaţii economice deosebit de preţioase, pe care le transmit ulterior către firme interesate, ce aparţin colegilor.
În acest mod, unele societăţi comerciale ale foştilor securişti ştiu cu exactitate care sunt preţurile practicate, care sunt cerinţele în cazul licitaţiilor, furnizorii sau beneficiarii care depun oferte şi care este conţinutul acestora şi, nu în ultimul rînd, cunosc  - înainte de a se face publice - nevoile pentru diverse servicii ale instituţiilor.
Deţinând toate aceste informaţii, este uşor să intervină pe cale relaţională acolo unde „au intrare”, dar şi să participe din pole-position la licitaţii sau de pe poziţii mai avantajoase decât concurenţa. Şi astfel pot să obţină cele mai bune contracte, la cele mai avantajoase preţuri.
Un alt aspect al reţelei ex-securiste se referă la folosirea influenţei pentru a-şi instala oameni în puncte cheie ale economiei româneşti. Pe această filieră, apar afaceri bănoase. De exemplu, cu materiale de import-export, în condiţiile în care în mod intenţionat activitatea unor fabrici mari din ţară a fost oprită, tocmai pentru a se crea o nevoie anume. Şi astfel să se deschidă calea unor afaceri profitabile pentru firmele reţelei.

Justiţia penetrată de foşti informatori

Ca orice reţea infracţională ce se respectă, şi cea a foştilor securişti trebuie să aibă ac de cojocul celor „neînţelegători”. Pentru a fi cât mai puternici, adună informaţii compromiţătoare - cele mai multe obţinute prin reţele proprii de supraveghere, mascate de aşa-zise firme de pază sau de detectivi -,  cu care oameni importanţi din politică, administraţie şi alte instituţii importante ale statului pot fi şantajaţi. Aşa au recrutat procurori şi judecători până la cel mai înalt nivel al justiţiei. Atunci când este cazul ca să fie pus cineva cu „botul pe labe”, e de ajuns o sesizare sau o acţiune în  instanţă, care ajunge taman pe mâna celor care sunt „reprezentanţii” lor în justiţie. De obicei, lucrurile decurg conform cerinţelor celor direct interesaţi în diversele procese sau cercetări penale, mai ales după ce cauzele au fost „instrumentate” cum trebuie. De aceea nu prea se pune nimeni cu sistemul care, şi la această oră, domină România. Atâta doar că, în prezent, mijloacele s-au mai schimbat: în loc de pumn şi puşcărie, se utilizează banii şi....  ameninţarea cu puşcăria.

Informatorii de ieri, judecătorii de azi

O pepinieră la îndemână pentru sistemul menţionat o constituie foştii informatori, cu deosebire cei recrutaţi la vârste fragede şi care acum au poziţii şi  cariere solide.
Mai ales că regimul trecut nu s-a sfiit să recruteze informatori şi din rândul liceenilor. Un astfel de exemplu  este  Gabriel – Adrian Năsui, acum judecător la Curtea de Apel Cluj. În 18.05.1989. pe când avea 17 ani şi era elev al Liceului „Gheorghe Şincai” din Baia Mare, Năsui a semnat un „angajament” cu Securitatea. Numele de cod era identic cu cel al unui interpret la modă atunci: „Cotabiţă”.
După ce a ajuns judecător în era post-comunistă, probabil că Năsui a intervenit ca notele lui informative de la acea vreme să se facă „pierdute”. Cert e că ele nu au apărut, iar Năsui a fost considerat „curat ca lacrima”, reuşind să rămână mai departe în sistemul justiţiei. Chiar şi în varianta în care delaţiunile chiar nu au existat – mai ales că, din mai până în decembrie nu a avut prea mult timp la dispoziţie -,  totuşi Năsui este unul dintre cei care a acceptat să colaboreze cu sistemul.
Nu e exclus ca  Năsui să fi transmis verbal informaţii, ceea ce ar explica lipsa notelor informative scrise. Conform OUG nr.24/2008, art.2, lit.b, se numeşte colaborator al securităţii „persoana care a furnizat informaţii, indiferent sub ce formă, precum note şi rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securităţii, prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor fundamentale ale omului”. Ordonanţă de urgenţă era în vigoare la data emiterii adeverinţei de „necolaborare” a domnului  judecător Gabriel-Adrian Năsui.
Rămâne retorica întrebare:
cum ar fi justiţia din România, dacă elemente cu caractere ca ale lui Gabriel-Adrian Năsui, ar sta departe de locul în care se împărţeşte dreptatea?