„Munţii noştri aur poartă/Noi cerşim din poartă-n poartă” e un refren de aur din folclorul nostru de aur. Tot în (alt) folclor, există un banc de aur din epoca de aur. Îl rezumăm pentru cititorii noştri mai tineri – şi mai inteligenţi – decât noi. La o conferinţă de presă susţinută de Ceauşescu cu jurnalişti străini, aceştia erau curioşi să afle cum se descurcă poporul român ţinut în întuneric, frig şi alimentat raţional cu „adidaşi” şi „fraţi Petreuş”. Răspunsul era invariabil: „Dar din asta nu a murit nimeni!”. Gazetarii din putredul capitalism au mai avut o curiozitate: „Dar cu cianură n-aţi încercat?”
Să dăm ţării cât mai multă cianură
Ei bine, încearcă actualii guvernanţi. Ei au anunţat (inclusiv prin vocea marinărească a preşedintelui Traian Băsescu) că vor încerca şi cu cianură, măcar la Roşia Montană, prin Gold Corporation. Spre bucuria colegului de la Finanţe, care şi-a şi făcut socoteala câţi pensionari vor părăsi iute sistemul (de pensii, pentru cine nu s-a prins de limbajul ministerial) şi câţi ardeleni îşi vor găsi de lucru la Roşia Montană, fără a mai apuca să intre în sistem, din cauza cianurii care va fi utilizată în tehnologia de obţinere a aurului. Şi pentru ca numărul acestor ieşiri să fie semnificativ pentru un buget de superausteritate, şi în Baia Mare se va da cu cianură în populaţie. Chiar dacă în urmă cu aproape 11 ani s-a dat cu cianură şi în populaţia piscicolă din Tisa, râu care nu are cum ocoli Ungaria nici când are cianuri. Dacă la începutul anilor ’90, institutul american Blacksmith, un fel de agenţie de rating pentru situaţia mediului în lume, a inclus Baia Mare pe lista locurilor celor mai poluate din lume, accidentul ecologic din 30 ianuarie 2000, de la iazul Bozânta de lângă Baia Mare, ne-a sporit nedorita faimă internaţională, care nu s-a mai estompat în timp. S-au estompat doar proprietarii uzinei de la vremea accidentului: SC Transgold SA a simulat un faliment, uzina a devenit SC Aurul SA, apoi Romaltyn Mining SRL, aparţinând de Polyus Gold, corporaţia miliardarului rus Mihail Prokhorov
Romaltyn Mining SRL a depus, încă din 2007, solicitarea pentru obţinerea autorizaţiei integrate de mediu. Autorizaţie pe care o poate elibera doar Agenţia Regională de Protecţie a Mediului Cluj-Napoca.
Te scot diseară la o cianură mică?
De ce nu cea din Baia Mare? Răspunsul constă tot într-o întrebare: cine credeţi că e atât de nebun să autorizeze utilizarea cianurii lângă casă?
Uzina Aurul e situată chiar în oraş, gardată într-o parte de un Mall, o benzinărie şi două restaurante – unul chiar “lipit” de uzina poluatoare -, iar în alta – de sediul unui dealer de maşini, alte două restaurante şi – aţi ghicit – o benzinărie. Plus, în lateral, nişte locuinţe. De altfel, în solicitarea de autorizaţie depusă la Cluj se recunoaşte că, în utilizarea tehnologiei cu cianuri există 5 „locuri de utilizare sensibilă” şi unul „preponderent sensibil”. Tot acolo scrie negru pe alb – scuze pentru limbajul cam ingineresc care urmează – că nu există: 1) studii pentru a stabili cea mai adecvată metodă de încadrare în limitele de emisie stabilite; 2) studii pe termen lung pentru a stabili emisiile în mediu şi impactul materiilor prime; 3) programe de conformare şi modernizare. Şi că nici nu sunt necesare (cu aceleaşi scuze): 1) studii suplimentare pentru a stabili cea mai adecvată metodă de reducere a emisiilor fugitive (în limbaj laic, câtă cianură „ fuge” în aer: maxim 0,109 kg/h, după cum declară Romaltyn); 2) studii pe termen lung pentru a stabili destinaţia de mediu şi impactul evacuărilor; 3) studii pe termen lung pentru a se stabili cum se poate realiza dezafectarea cu minimum de risc pentru mediu.
Deşi instalaţia se încadrează în categoria de risc major – conform HG 95/2003, ce transpune Directiva SEVESO -, Romaltyn Mining recunoaşte că nu are un sistem implementat de management de mediu, nu are o politică de mediu recunoscută oficial, iar managementul nu e certificat ISO 4001. Semne bune cianura are! Estimată cam la 350 de tone în fiecare lună.
Lungul drum al poluatorului către ecologizare
De obicei, ca să obţină autorizaţia de mediu, poluatorii promit că, la finalul exploatării, vor aduce raiul pe pământ. Adică, în loc de halde de steril vor amenaja grădini edenice în n ani; mai exact în al n-lea an. Când să se apropie termenul, un faliment dat dracului împiedică apariţia raiului şi rămânem cu - sunteţi daţi dracului, aţi ghicit deja – iadul (a spus-o şi Keno Verseck de la Deutsche Welle, când a scris de “Iadul de la Bozânta”). Aşa s-a întâmplat în Baia Mare şi cu Allied Deals (actuala falimentată SC Cuprom SA) şi cu fosta SC Transgold SA, care tocmai nu au mai apucat să-şi respecte angajamentele de ecologizare a zonei pe care tot ei au otrăvit-o. Şi istoria se va mai repeta, dacă autorizaţiile de mediu nu au prevederi exacte, de genul câţi copaci trebuie plantaţi – şi câte fire de iarbă semănate – în fiecare an.
Dar avem tehnologii şi aicea, la noi!
În toate studiile pe care le popularizează interesat, cei de la Roşia Montană Gold Corporation se jură că nu există altă tehnologie eficientă de obţinere a aurului, în afara celei care utilizează cianuri. Îi contrazic câţiva cercetători băimăreni, de la fostul Institut de Cercetare şi Inginerie Tehnologică pentru Metalurgia Neferoasă (ICITPMN) Baia Mare. Mă rog, institutul mai există – în variantă privatizată – la doar câteva sute de metri de uzina Aurul şi desfăşoară activitate de cercetare specifică tranziţiei: adică, o vreme a închiriat spaţii pentru diverse firme. Apoi, după ce primul proprietar privat, Gheorghe Szasz, a dat iadul economic pământean pe raiul din ceruri, sediul institutului a fost achiziţionat de Mihai Lung, maramureşeanul cel mai bine plasat în Topul 500 al miliardarilor români. Care în prezent cercetează ce destinaţie să dea clădirii.
Câţiva cercetători de marcă şi cu palmares ştiinţific de la ICITPMN au înfiinţat SC Lorechim SRL, prin care să cerceteze în continuare, sub umbrela – şi utilizând laboratoarele – institutului. Dar cine să dea bani pentru cercetare, dacă nu statul? Aşa a apărut contractul 25/2008, încheiat cu Direcţia Resurse Minerale din cadrul Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, având ca temă „Tehnologie nepoluantă pentru extracţia aurului şi argintului din minereuri şi concentrate miniere”. Ceea ce părea a fi un mic şmen prin care nişte specialişti să nu moară de foame s-a dovedit a fi o cercetare „pe bune”, materializată într-o solicitare de brevet de invenţie (nr. a 2009 00647 din 20.08 2009, publicată în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială al OSIM în ianuarie 2010). Cercetătorii propun un „Procedeu de extragere a aurului şi argintului”, care nu utilizează cianură, ci tiosulfat de sodiu. Conform cercetătorilor, tehnologia poate fi utilizată la Roşia Montană. Dar şi pentru minereurile de la Certej şi – lucru important – pentru prelucrarea minereurilor (piritelor) arsenioase extrase de la mina maramureşeană Şuior (vreo 500 000 tone zac de pe vremea depăşirilor socialiste de plan şi poluează, în aşteptarea tehnologiei izbăvitoare).), minereuri care nu pot fi procesate cu cianură, datorită randamentelor mici de extracţie (sub 30%).
Cu jalba la Bruxelles
Entuziastul Alexandru Mironov a fost entuziasmat de tehnologie, subliniind că deşi utilizează de 1,5-2 ori mai multe ingrediente decât cea pe bază de cianuri, preţul e de 2,5 ori mai mic. Chiar şi Academia Română a recomandat ministerului să continue cercetările. Continuarea însemna trecerea la faza de instalaţie-pilot, ceea ce ar presupune o investiţie cam de 1.000.000 lei. Mai puţin decât uitatele concerte de 2 mai ale Monicăi Ridzi, din care nu ne-am ales cu nimic. Aici măcar există şansa de a definitiva o tehnologie nepoluantă, unicat în lume, din licenţierea căreia se pot scoate bani cu vârf şi îndesat (şi nu m-am referit la comisioane). Cum banii nu ajung nici de pensii, darmite pentru un „moft” cum e cercetarea, tehnologia alternativă nepoluantă a înaintat mai încet decât construcţia de autostrăzi în România. Prin mijloace private, inimosul colectiv băimărean de cercetare, coordonat de dr. ing. Jack Goldstein, a reuşit să mai facă un pas: un fel de staţie minipilot. În perioada 20.10 – 20.11. 2010, s-au prelucrat 4 şarje de minereu de Şuior, a câte 250 kg fiecare. Practic, s-a trecut de la kilograme la tonă, confirmându-se extracţiile din laborator, rezultatele fiind atestate de analize efectuate în laboratoare internaţionale certificate. Cercetătorii au întocmit planurile pentru staţia pilot şi pentru cea industrială, dar cum ei nu pot da comisioane… Încrezători în tehnologia lor, ei i-au scris europarlamentarului Daciana Sârbu. Care a răspuns cu promptitudine: „Voi încerca să aduc descoperirea dvs. în atenţia colegilor mei din Comisia de Mediu de la PE, cu dorinţa de a o putea discuta, analiza (cu ajutorul experţilor) şi face cunoscută în mediile instituţionale europene, acolo unde se pot naşte iniţiative care să sprijine dezvoltarea sa. Voi transmite, de asemenea, informaţiile despre realizarea dvs. şi ONG-urilor de mediu, care activează în campania împotriva cianurii”. A fost singura promptitudine, căci altceva nu s-a concretizat.
Decât să transpună în practică măreţul obiectiv al cianurării la Roşia Montană şi Baia Mare, mai bine guvernanţii s-ar căuta prin buzunare şi ar finanţa o probabilă premieră mondială „made in Romania”, într-o problemă care ţine de siguranţa mediului. Şi chiar de siguranţa naţională.
Nu de alta, dar să facem cât mai inactual a doua parte a refrenului „Munţii noştri aur poartă/Noi cerşim din poartă-n poartă”.
www.osim.ro/publicatii/brevete/bopi_2010/bopi110.pdf
http://www.arpmnv6.ro/new_page_92.htm
