În urmă cu 93 de ani, la 4 iunie 1920, 16 state aliate (învingătoare în primul război mondial, printre care și România) și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar (stat învins) au semnat tratatul de la Trianon (după numele Palatului Marele Trianon de la Versailles, unde acesta a fost semnat). Frontierele stabilite la Trianon au fost consfințite din nou în 10.02.1947,  prin Tratatul de Pace de la Paris, încheiat între Puterile Aliate și Ungaria.

„…Tratatul de la Trianon a redresat una dintre cele mai longevive nedreptăţi din Europa. Pentru prima dată în câteva sute de ani majoritatea populaţiei din Transilvania şi-a primit cu adevărat drepturile politice şi civile, a fost eliberată de discriminarea economică sistematică, i s-a permis libertatea religioasă şi nu a mai fost supusă naţionalismului agresiv al unei <<rase superioare>>” – scria Larry Watts.

Justeţea tratatului e dovedită şi de faptul că niciun grup etnic din Dubla Monarhie nu a susținut vreodată  revenirea la starea de lucruri anterioară primului război mondial. Doar maghiarii mai jinduiesc la așa ceva, fiind consecvenți celor scrise de Gyula Juhász, în lucrarea publicată în 1979, „Politica externă a Ungariei (1919-1945)”: „Până când va veni timpul potrivit pentru un atac, relaţiile pacifiste cu România trebuie menţinute; totuşi, orice oportunitate trebuie folosită pentru a o izola diplomatic, iar o organizaţie iredentistă activă trebuie să continue să existe în Transilvania”.

Deși tratatul e respectat de toate celelalte țări, maghiarii preferă formula, aparent latinizată, a denumirii tratatului: Trianonem, doar că o pronunță Trianon nem! Și tot nem îl respectă.  Parafrazându-l pe Eminescu, maghiarii par a spune: „Acel tratat ne deranja/ Pe noi atât de des;/ O lume toată-nțelegea/ Noi nu l-am înțeles”.

Mă rog, Ungaria face notă discordantă în corul european al națiunilor și când vine vorba de respectarea drepturilor minorităților, acestea neavând încă reprezentare în Parlament. Dar o va mima de anul viitor, căci o nouă lege schițează așa ceva. Însă, după calculul făcut de reprezentanții minorităților, e nevoie de minim 20.000 de voturi pentru a accede în Parlament. Dacă o minoritate nu reuşeşte să realizeze acest barem, va putea delega în legislativ doar un fel de băgător de seamă, căci acesta nu va avea drept de vot, iar drept de cuvânt  doar în anumite ocazii. Practic, e o măsură formală de aruncat praf în ochii tot mai mirați ai Europei, când vine vorba de Ungaria lui Viktor Orban. Sau când pleacă vorba din gura  premierului maghiar; de pildă când a spus despre Angela Merkel că folosește metode naziste, după cum scrie presa germană.

Câtă deosebire față de ceea ce e la noi: UDMR nu doar că e în Parlament, ci mai tot timpul a fost la putere. Ar fi fost și acum, căci liderul PSD, Victor Ponta, a făcut invitaţia pentru guvernare, dar unele situaţii în care liderul UDMR a fost lipsit de inspiraţie au lăsat formațiunea în opoziție.

Dacă spui autorităților statului vecin câți etnici maghiari avem noi în legislativ, ele îți vor răspunde senine: „Ei și? Noi avem în Parlament mult mai mulți unguri decât voi!”

Noroc că în ambele state, la talpa țării Ion și Janos se înţeleg ca oamenii, nu ca extremiştii.

Iz Penal